C.N
martes, 7 de enero de 2014
Experiente cu Domnul in Rusia
În dată de 23 aprilie 2007, am
plecat pentru prima dată, cu un grup de fraţi din Biserica Penticostală Betleem
Londra, în Siberia Orientală, zona Vladivostok şi Nahotka. Vladivostokul se
afla la9582 km de Moscova. Este cel mai important oraş port al Rusiei de la
marea Japoniei. La 250 km de Vladivostok se află oraşul Nahotka. Acest oraş era
locul unde pe vremea Uniunii Sovietice se strângeau deţinuţii politici pentru a
fi apoi repartizaţi în închisorile din Siberia Orientală. Este ultima staţie a
căii ferate numită „transiberiana” de pe teritoriul Rusiei.
În Nahotka există două biserici
penticostale, având în jur de 450-500 membri fiecare. Le-am vizitat pe
amândouă, am întâlnit fraţi sinceri care Îl caută pe Domnul cu o inimă curată.
În biserica păstorită de fratele Nikolae Latkinova am avut o părtăşie minunată
în prezenţa Duhului Sfânt, acolo la capătul pământului, noi români, ei ruşi,
Domnul ne-a cercetat într-un mod deosebit. Am descoperit că aveau cântări pe care le ştiam şi noi. Le-am cântat
împreună, ei în limba rusă, iar noi în română îl lăudăm pe Dumnezeu. Fratele
Victor Şerban care era cu noi şi fiind dirijorul corului bărbătesc în Biserica
Betleem din Londra, ajutat de fraţii Colea şi Andrusa, translatorii echipei de misiune,
a reuşit împreună cu corul fraţilor ruşi şi cu noi, românii, să facă două
cântări de cor cântate în ambele limbi.
Când cântam spre slava Domnului aceste cântări mă
gândeam ce frumos va fi în ziua când nu numai din Rusia şi România, ci din
toate popoarele de pe pământ vom cânta spre slava Domnului, în Raiul lui
Dumnezeu (Apocalipsa 7:9-10). La sfârşitul acelei seri, un frate din
oraşul Balşoi Kaminka ne-a mărturisit felul în care s-a întors la Dumnezeu.
Înainte de a se pocăi, el era un
tânăr care consuma foarte multe droguri. (Vreau să menţionez că în toată Rusia
tinerii se droghează foarte mult.)
Când a rămas odată fără bani,
pentru droguri, a intrat noaptea într-o bibliotecă şi a furat câte cărţi a
putut duce el în mâini. A mers
în piaţă şi a început să vândă cărţile. Vindea cărţile şi cu banii
obţinuţi cumpăra droguri. Într-o zi, a mers în piaţă cu o carte, dar primul om
care a luat-o în mână, a deschis-o, s-a uitat puţin în ea, a închis-o repede, i-a
dat-o înapoi şi a plecat. La fel a făcut şi al doilea om şi al treilea şi toată
ziua aceea nu a putut să vândă cartea. Seara când s-a dus acasă, supărat că nu
şi-a vândut cartea, a început să citească în ea să vadă ce fel de carte este.
Era Biblia. Ne spunea tânărul că nu a auzit în viaţa lui o cântare de la
adunare, nu a auzit nici o predică, nu a fost la biserică niciodată în viaţă,
dar din seara aceea a început să citească Biblia cea furată şi a tot citit.
Cuvântul lui Dumnezeu a lucrat în viaţa lui, nu s-a mai drogat pentru că a fost
eliberat de puterea lui Dumezeu citind Cuvântul Domnului. Era lider de tineret
în biserica penticostală din oraşul Balşoi Kaminka, de lângă Vladivostok. Totul
a început de la Biblia pe care el a furat-o. Cuvântul Domnului are putere să
mântuiască pe oricine. Să citim, să citim şi să împlinim Cuvântul lui Dumnezeu.
C.N
C.N
miércoles, 25 de diciembre de 2013
Iosif Anca - Pomul de Craciun Part II
Cum şi unde a început tradiţia pomului de Crăciun? Cu mii de ani în urmă,
copacii veşnic verzi au fost văzuţi ca un simbol al vieţii, ca un semn cert că
lumina soarelui şi primăvara vor reveni curând şi oamenii au început să-i
venereze. În Roma antică, oamenii îşi împodobeau casele şi templele cu verdeaţă pe
timpul sărbătorilor din decembrie, pentru a-şi aminti de vremurile fericite,
iar oamenii intrau în atmosfera de sărbătoare şi făceau schimb de daruri. Poporul
scandinaviei se închina la pomii care erau mereu verzi. Ei credeau că spiritele
locuiau în ei, aşa că oamenii şi-au adus pomi în casa lor pentru a încânta
aceste spirite şi pentru a căuta binecuvântarea lor. În China, pinul
veşnic verde a ajuns să fie socotit un simbol al longevităţii şi
nemuririi. În ziua de astăzi, tradiţia celebrării sezonului hibernal a
devenit strâns legată de creştinism. În timp, împodobirea pomului de Crăciun a
ajuns să simbolizeze spiritul luminos al primăverii care triumfă asupra
întunecimii iernii. Iar pomul împodobit şi luminat a devenit o parte
sine-qua-non a Crăciunului. Prima referire despre un brad decorat pentru
Crăciun apare la Riga, în Lituania, în anul 1510. Mai există o referire scrisă
cu privire la pomul de Craciun în Germania, datată din anul 1531. Cronicarul
german Balthasar Beck aminteşte în anul 1600 de existenţa, în Alsacia, a
obiceiului de a atârna crengi de brad de tavanul încăperii, obicei parcticat
îndeosebi de către breslele meşteşugăreşti. Răspândirea de care s-a bucurat
pomul de Crăciun în ţările protestante, a fost înlesnită şi de tradiţia conform
căreia Martin Luther a fost cel dintâi care a introdus lumânările în pomul de
Crăciun. În Anglia, pomul de Crăciun şi-a făcut apariţia pentru prima dată
atunci când regina Victoria s-a căsătorit cu prinţul Albert, care era de
origine germană. În 1841, acesta a amenajat un pom de Crăciun în
Castelul Windsor de lângă Londra, pentru a-i aminti de ţara sa de baştină. Apoi
tradiţia pomului de Crăciun a traversat Oceanul Atlantic şi a ajuns în Statele
Unite pe la sfârşitul anilor 1800, adusă de imigranţii din Anglia şi Germania. În cele din urmă, obiceiul s-a
răspândit pretutindeni în lume. An după an, pomul de Crăciun a
devenit tot mai strălucitor. Lumânărilor li s-au adăugat beteala şi podoabele,
iar în cele din urmă, şi un înger şi o stea care s-au plasat în vârful pomului.
În curând, la gura sobei au început să se spună
poveşti despre legenda pomului de Crăciun. În prezent, tradiţia pomului de Crăciun este mai
puternică decât oricând, probabil în special datorită uimitoarei atracţii
comerciale. În ultimul secol, la sfârşit de an, pomii de Crăciun fantastic
împodobiţi au putut fi admiraţi în aproape toate oraşele moderne, în centrele
lor comerciale, în hoteluri şi restaurante, indiferent de religia majoritară
din ţara respectivă.
lunes, 23 de diciembre de 2013
Iosif Anca - Craciunul Part I
Crăciunul (expresia consacrată sărbătorii „Naşterea Domnului”), nu era o sărbătoare în vremea apostolilor. Părinţii apostolici şi apologeţii (primele două secole) îl omit din lista lor de sărbători; Origen afirmă că în Scripturi doar păcătoşii, nu sfinţii, îşi sărbătoresc zilele lor de naştere. Prima evidenţă a sărbătorii Crăciunului este din Egipt (c. 200 d. Hr.), când Clement din Alexandria spune că anumiţi teologi egipteni „prea curioşi” desemnează, nu numai anul, ci şi ziua naşterii lui Hristos, punând-o în 25 Pachon (20 mai) în al 28-lea an al lui Augustus. Alţii au ajuns la data de 24 sau 25 Pharmauthi (19 sau 20 aprilie). Lucrarea „De paschæ computus”, scrisă în anul 243 d H pune naşterea lui Hristos pe 28 martie. Alte scrieri ale vremii arată că în Cipru, la sfârşitul secolului al IV-lea, se afirma că Hristos s-a născut pe 6 ianuarie şi a fost botezat pe 8 noiembrie. Efraim Syrus arată că Mesopotamia încă mai punea festivalul naşterii la 13 zile după solstiţiul de iarnă (6 ianuarie). Armenia în acelaşi fel a ignorat şi încă mai ignoră festivalul din decembrie. În Capodocia, predicile lui Grigore din Nyssa dovedesc faptul că 25 decembrie se sărbătorea în anul 380. În Antiohia, la sărbătoarea Sf. Filogonius (c. 386) Chrysostom încearcă să unească Antiohia în a celebra naşterea lui Hristos pe 25 decembrie, parte a comunităţii ţinând-o deja în acea zi. În Apus, spune el, sărbătoarea era astfel ţinută, dar conservatorii s-au opus adesea, totuşi în final a avut succes. La Roma cea mai timpurie evidenţă este Calendarul Filocalia, compilat în anul 354, conform căruia Isus Hristos s-a născut înaintea calendelor din ianuarie (25 decembrie), o vineri, a patrusprezecea zi a lunii. Detaliile lovesc cu tradiţia şi posibilitatea, pentru că în nici un an dintre 751 şi 754 A.U.C. nu putea ca 25 decembrie să cadă vinerea; tradiţia este constantă în a pune naşterea lui Hristos miercurea. În vremea lui Ieronim şi Augustin, sărbătoarea din decembrie era stabilită, deşi Augustin o omite dintr-o listă de festivaluri de primă clasă. Din secolul al IV-lea fiecare calendar apusean atribuie sărbătoarea zilei de 25 decembrie. Totuşi Enciclopedia Catolică adminte următoarele: „Crăciunul nu a fost dintre cele mai timpurii sărbători ale Bisericii”.Adevărul sincer este că nimeni nu ştie exact când s-a născut Hristos. Referitor la data naşterii lui Hristos, evangheliile nu oferă nici un ajutor. Recensământul nu poate fi legat în mod absolul de o anumită perioadă a anului, iar argumentele bazate pe slujirea la templu a lui Zaharia sunt instabile. Analogia festivalurilor V T duce la o analogie a relaţiei Paştelui evreiesc şi a Cinzecimii pentru a conecta Naşterea cu sărbătoarea Corturilor, combinând, de asemenea, faptul morţii lui Hristos în Nisan cu trei ani şi jumătate de slujire ( Daniel 9:27), dar toate acestea rămân nedefinite în mod absolut.
viernes, 13 de diciembre de 2013
Moise Lucaci
Un titan al credintei s-a stins in ziua 11.12.2013, din viata: pastorul Moise Lucaci. Un om care a predicat cu ravna Evanghelia si a trait-o. Un om care a mers la 1000 de oameni ca si la unul singur sa duca Cuvantul. Un om care a miscat multimi si care a sensibilizat inimi prin puterea Duhului Sfant.
Putini oameni isi mai schimba camasa dupa fiecare evanghelizare, cum facea fratele Moise pentru ca putini mai au ravna aceea.
Rugati-va pentru familia indoliata!
Ps: La 54 de ani sa pleci acasa inseamna ca n-ai umblat cu Dumnezeu ci ai alergat cu Dumnezeu. Inseamna ca n-ai lucrat la zi (sa treaca timpul) ci la metru liniar (sa termini cat mai repede lucrarea si sa pleci). Oh Doamne, mai ridica astfel de lucratori!
Sursa: Cristi Boariu
Putini oameni isi mai schimba camasa dupa fiecare evanghelizare, cum facea fratele Moise pentru ca putini mai au ravna aceea.
Rugati-va pentru familia indoliata!
Ps: La 54 de ani sa pleci acasa inseamna ca n-ai umblat cu Dumnezeu ci ai alergat cu Dumnezeu. Inseamna ca n-ai lucrat la zi (sa treaca timpul) ci la metru liniar (sa termini cat mai repede lucrarea si sa pleci). Oh Doamne, mai ridica astfel de lucratori!
Sursa: Cristi Boariu
sábado, 9 de noviembre de 2013
martes, 1 de octubre de 2013
De ce tipa oamenii unii la altii?
"Intr-o zi, un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
-Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreba din nou inteleptul
-Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.
Maestrul intreba din nou:
-Totusi,nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai mari.
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc,doar soptesc,murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final,inteleptul concluziona, zicand:
-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere."
domingo, 8 de septiembre de 2013
A.W. Tozer - Felul "la modă" este greşit
Poate că în zilele noastre este o idee la modă să faci oamenii să se simtă fericiţi şi să le spui că pot avea viaţa veşnică fără a o pierde vreodată doar dacă "îl acceptă pe Isus", după care pot trăi cum le place. Poţi să ţii mari conferinţe legate de acest subiect, poţi să construieşti colegii biblice şi să aduni mari grupuri de creştini ocupaţi. Dar este o greşeală. Biblia spune că tuturor celor ce L-au primit - le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.
Shakespeare a pus în gura lui Hamlet următoarele cuvinte: "Danemarca - întreaga Danemarcă este lăsată pradă unei mari haine de jale". Aş vrea să schimb această expresie şi să spun. "Da, Doamne, eşti al meu, chiar dacă mă costă sângele şi moartea. Eşti al meu chiar dacă mă costă pierderea prietenilor. Eşti al meu chiar dacă asta înseamnă pierderea slujbei, a poziţiei sau a rangului!"
Mă gândesc la răposatul Louis Henry Zeimer din Toledo, care, timp de mulţi ani înainte de a muri, a fost pastorul marii biserici Toledo Gospel. Înainte de a se converti, a păstorit o biserică denominaţională. Povestea deseori de momentul în care a citit pentru prima dată o copie a revistei Alliance Life şi cum a fost pus faţă în faţă cu posibilitatea de a fi mântuit - şi de a şti acest lucru. Simplu, şi-a dat inima Domnului şi a fost convertit.
Apoi, a început să le predice oamenilor săi despre minunea naşterii din nou şi trezirea a venit. A fost chemat de liderii denominaţiei sale să povestească despre acest lucru, aşa că s-a ridicat şi a citit din scrierile lui Luther şi le-a arătat că ceea ce predica el era ceea ce Luther a propovăduit despre credinţă şi justificare. L-au acuzat de erezie şi i-au cerut să demisioneze.
"Asta a fost promovare!", a declarat el mai târziu. A acceptat amvonul unei bisericuţe a Alianţei creştine şi misionare, dar predicile şi slujirea lui au format foarte curând marea biserică Toledo Gospel care a trimis zeci de misionari în lume - dintre care trei au fost fii şi fiice de-ale lui. Acest om a ştiut ce înseamnă să primeşti şi să trăieşti pentru Isus în mod agresiv şi cu întreaga personalitate. A renunţat la tot - amvon, casă parohială, pensie. Totul s-a dus de dragul lui Hristos.
Este vremea să fim bărbaţi - şi femei!
De ce doresc creştinii ca totul să fie deja gătit, feliat, sărat şi se aşteaptă ca Dumnezeu să vină şi să aştepte ţinând mâncarea la buzele lor de bebeluşi în timp ce ei lovesc masa şi plescăie? Şi noi credem că acesta e creştinism! Nu este! O rasă atât de degenerată, de nelegitimă nu are nici un drept să se numească creştină.
Aceia care insistă asupra faptului că Domnul Dumnezeu le face pe plac, lăsându-i să meargă mai departe aşa cum sunt şi că la sfârşit, tot le va spune: "Veniţi, slujitori credincioşi", sunt nebuni. Cineva trebuie să le spună acest lucru acum. Trebuie să îndeplinim orice condiţie pe care o pune El!
Suscribirse a:
Entradas (Atom)